Sunati acum 0316203625
Luni - Vineri: 09:00 - 20:00
Umariti-ne si pe

Adolf H. - Două vieți

de Eric-Emmanuel Schmitt

Discuția despre ce contează mai mult în devenirea unui individ, bagajul genetic sau conjunctura socio-politică (culturală, istorică, economică, etc.) în care acesta și-a petrecut existența, este una foarte dezbătută și de actualitate. Cartea lui E.-E.Schmitt, după cum autorul însuși menționează, se dorește a fi o invitație la asumare din partea cititorului a propriei laturi întunecate: “voi face fiecare cititor să simtă că ar putea deveni un Hitler”. Cu toate acestea, pe cât de incitantă și inedit concepută este lectura, pe atât de tare pare să se îndepărteze de scopul ei declarat: “Atâta vreme cât nu vom recunoaște că și ticălosul și criminalul se află în adâncul nostru, vom continua să trăim o pioasă minciuna. […] Hitler este un adevăr ascuns în adâncul nostru, care poate oricând țâșni la suprafață”. Cu toate acestea, Hitler, așa cum este el creionat aici, în antiteză cu Adolf H., pare mai degrabă o exemplificare excepțională a unei tulburări de personalitate de tip narcisic decât o inexorabilă componentă a personalității fiecăruia dintre noi, gata oricând să iasă la suprafață în funcție de diverși factori declanșatori.

Conform DSM-V, personajul Hitler al lui E.-E.Schmitt îndeplinește cele cinci criterii obligatorii pentru o astfel de tulburare: are pretenția de a fi recunoscut și apreciat pentru niște realizări nesemnificative, este obsedat de fantezii ale propriului succes și de putere, evenimentele în care trece razant pe lângă moarte vin în sprijinul ideii că este special și protejat, se hrănește cu admirația celor din jur, este arogant și profitor. În această poveste devine astfel neverosimilă dragostea sa față de câini dacă e să ne uităm la totala lipsă de empatie pe care o manifestă în toate celelalte situații. Apoi, este evidentă dorința autorului de a surprinde un moment critic, oarecum de declic (ședința de hipnoză), în viața psihică a personajului care să marcheze startul avalanșei de neimaginat ce avea să urmeze dar, ținând cont de terenul psihopatologic pe care i l-a conturat acestuia din urmă, demersul pare inutil. Luând în calcul factorii socio-politici implicați, rezultatul pare inevitabil. Bineînțeles, într-un context politic echilibrat și în care există mecanisme democratice de control interinstituțional, un microunivers individual atât de perturbat precum cel al personajului Hitler ar fi reușit, cel mai probabil, să producă doar un dezechilibru minor.

Chiar dacă lectura nu pare să-și atingă scopul prescris de autor, valoarea ei se află în efervescența pe care o stârnește în mintea cititorului și în originalitatea modului în care este construită (două vieți in paralel disjuncte din momentul admiterii la Facultatea de Arte). De asemenea, simt nevoia să întăresc ideea că tulburările de personalitate se înscriu în registrul patologic și, mai mult, persoanele cu astfel de tulburări nu dețin o critică a bolii, respectiv simplul fapt că ne autochestionăm temători dacă îndeplinim criteriile necesare este un semn că nu suntem la risc de a avea ascuns un Hitler gata oricând să țâșnească la suprafață”.

 Călătoria către sinememoriile unui psihiatru


 de Irvin D. Yalom

Pentru toți cei care l-au citit pe Yalom până acum cu sufletul la gură și așteptări ridicate, cartea de față este o un fel de cutie a misterelor. Oare vom afla o poveste motivațională despre o luptă încrâncenată cu obstacole greu de imaginat alături de formula corectă prin care autorul le-a rezolvat astfel încât să devină ceea ce este astăzi? Poate totuși este vorba despre un drum bătut în cuie ce trebuie urmat de cei-și doresc o carieră în domeniul psihiatriei/psihoterapiei…sau poate nu neapărat un drum, dar măcar niște elemente cheie pe care, dacă le deții, poți spera la același success. Niciun scenariu pe care l-aș fi putut imagina înainte de a citi cartea nu se poate apropia de ceea ce transmite ea de fapt, și anume firescul unei vieți aparent cu nimic ieșite din comun.

            Multe recenzii ale cititorilor transmit dezamăgire față de lipsa unor detalii picante, a unor excentricități din viața autorului, comparându-l cu alți autori mai îndrăzneți și acuzându-l pe Yalom de un soi de lipsă de curaj de a-și face autodezvăluirea supremă și completă. Unde este intriga atunci când vorbești despre o soție pe care o iubești timp de mai mult de jumătate de secol și pe care nu ai înșelat-o, sau când ai patru copii care pare că nu ți-au dat nicio bătaie de cap sau, și mai incredibil, când în carieră ți se aranjează toate piesele ca turnate, cu ușurință, parcă fără niciun efort? Cred însă că aceasta este doar o aparență și că Yalom a rămas onest față de principiile sale, unul dintre ele fiind redat în următoarea idée preluată de la Nietzsche: “Medici, ajutați-vă pe voi înșivă; doar așa îi veți ajuta pe pacienți. Ce ajutor mai bun decât acesta – ca pacientul să-l vadă în fața ochilor pe cel care s-a vindecat pe sine”. Uităm că cele mai mari obstacole în viața noastră nu sunt întotdeauna reale ci sunt acele frici pe care le trăim anticipând problemele. Nu trebuie să mori ca să simți angoasa morții, ea este acolo alături de toate celelalte frici, unele dintre ele nerealiste și care nu se vor concretiza niciodată.

Mă surprinde faptul că existau așteptări din partea unor cititori ca autorul să facă dezvăluiri despre identitatea unor persoane, o desecretizare a ședințelor de terapie astfel încât măcar picanteriile din viața clienților să fie intrigi de interes. Sunt de remarcat discreția și grija pentru intimitatea și confidențialitatea clienților până la final, orice ar însemna acest final.

Poate că această carte ar fi trebuit să poarte titlul unei alte lucrări a autorului, Darul psihoterapiei, pentru că darul este dat tocmai de exemplul unui om care s-a vindecat pe sine, care, la capătul vieții ne pune pe tavă sentimentul de împăcare, uneori tulburat de zvâcniri de neliniște existențială, către care ar trebui să tindem.  

 

         Schizofrenia a fost și rămâne încă un subiect în care nu s-au clarificat, fără echivoc, toate incertitudinile ce țin de cauze, tratament și prognostic, iar Elyn Saks vine să ne amintească, încă o dată, că există bolnavi și nu boli. În ultimul timp se pare că asistăm la o nouă direcție a scrierilor despre boala psihică iar cartea de față aderă la această nouă orientare. Dacă până de curând informația după care ne dirijam provenea din surse exterioare pacientului, ca rezultat al perspectivei pozitiviste a cercetării, iată că, din ce în ce mai frecvent, avem informații și din interior”, acel interior despre care am crezut că nu se va lăsa niciodată studiat.

            “Centrul nu se mai poate susține” este o carte despre luptă, o luptă cu demonii schizofreniei dar și cu percepția celor din jur despre schizofrenie, o luptă cu multe înfrângeri și tot la fel de multe reveniri neașteptate dar, în ansamblu, o luptă care ridică mai multe semne de întrebare decât oferă răspunsuri. Se dorește a fi un sprijin pentru cei care intră în contact cu bolnavii cu schizofrenie, dar cartea și-ar atinge scopul doar în situația în care generalizarea experiențelor autoarei ar fi permisă, ori, lucrarea se află la granița dintre ficțiune și studiu de caz. Mergând la extrem, nu se creează oare așteptări nerealiste?

            Pe de altă parte, pe tot parcursul lecturii se conturează niște deziderate de bun simț în domeniul sănătății mintale dar care, din diverse motive, nu întotdeauna sunt îndeplinite: pacientului trebuie să-i fie respectată demnitatea umană, contenția mecanică trebuie strict reglementată pentru a evita abuzurile, pacientul trebuie încurajat să participe și să contribuie la viața socială pe măsura posibilităților sale și nu exclus sau izolaț. Apare, de asemenea, problema delicată a complianței la tratament a pacientului cu schizofrenie și a contribuției lui la decizia terapeutică. Mai există oare, în ziua de azi, printre hățișurile protocoalelor a căror nerespectare vine la pachet cu procese pentru malpraxis, vreo fereastră de libertate a profesionistul în sănătate mintală care să-i permită să-și asculte intuiția și să temporizeze tratamentul farmacologic până la crearea unei relații terapeutice solide? Oare această fereastră de libertate ar lucra în favoarea pacientului si a celor din jur? Medicina bazată pe dovezi este tranșantă în acest sens dar este oare psihiatria un domeniu care poate fi abordat doar prin cercetare cantitativă?

            În final, o carte care poate fi o eliberare sau o încarcerare, ca orice descoperire, depinde de cel care o interpretează.    

Unde suntem

Strada Gheorghe Petrascu nr. 1
sector 3
Bucuresti

Program de lucru

Luni - Vineri: 09:00 - 20:00
Sâmbătă: Închis
Duminică: Închis

Contact clinica

office@lsmmedicalclinic.ro
+4031 620 3625
+4075 806 3242